Psihologii au explicat fenomenul emo ca derivat al unui complex de inferioritate. Hipersensibilitatea, anxietatea, depresia sunt explicate prin sentimentul abandonării, al inutilităţii propriei existenţe, al unor traume infantile şi al unor obstacole existenţiale aparent de netrecut.

Jargonul psihologilor nu satisface nevoia unei explicaţii autentic ştiinţifice. Pentru că aceeaşi explicaţie se regăseşte, cu uşoare adaptări, în toate situaţiile care au un sfârşit tragic.

Sinuciderea unui soldat sau a unui poliţist este articulată pe un eşec sentimental - ne spun psihologii, complet lipsiţi de imaginaţie. Explicaţiile lor standardizate nu prezintă niciun interes. Când un psiholog este invitat la o televiziune pentru a clarifica o sinucidere, deja ştiu ce va spune. Fiindcă îşi reciclează texte mai vechi şi le aduce la zi.

Complexitatea motivelor depăşeşte explicaţia raţională. De cele mai multe ori. Fiecare situaţie este unică şi ireductibilă la un şablon.

În cazul emo kids, explicaţia favorită a psihologilor este dezmembrarea familiei. Unul sau ambii părinţi pleacă în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, în străinătate. Copilul/ adolescentul rămâne în grija bunicilor. Lipsit de afecţiune, recurge la gesturi disperate. Adoptă un stil de viaţă extravagant, se îmbracă excentric, preferă culorile închise şi îşi scoate în evidenţă ochii printr-un contur negru, pronunţat.

De câteva săptămâni am observat o epidemie de sinucideri sau de tentative de sinucidere. Orice copil care se joacă cu lama peste vene este catalogat ca emo. Orice adolescent isteric şi depresiv care se ceartă cu părinţii şi fuge de acasă este emo. Orice adolescent care rămâne corigent sau repetent şi încurcă folia de fenobarbital cu cea de aspirină, în încercarea de a se sinucide, este emo. Psihologii identifică fără ezitare culpabilul universal: emo.

Dacă abandonarea copilului este cauza predominantă a angoasei şi disperării unui adolescent, de ce curentul emo nu s-a dezvolat în centrele de plasament? Nu se poate da un răspuns. Psihologii sunt opaci, obtuzi şi se rezumă la o serie de clişee limitative. Nu există o explicaţie general valabilă. Fiecare caz prezintă particularităţi.

Curentul emo generează o stare de spirit, nu desemnează raporturi cauzale. Fenomenologic, cel care aparţine curentului emo se exteriorizează prin stil, comportament şi atitudine. Motivaţia afilierii la curentul emo (preponderent muzical, informaţie omisă de psihologi) diferă, uneori radical, de la caz la caz.

Un emo este mai mult un teribilist care vrea să fie remarcat prin comportamentul său ostentativ. Prin ţinuta ţipătoare. Cauzele sunt multiple. În primul rând, nu are calităţile care l-ar face remarcat într-un grup. Un emo nu vrea să treacă neobservat. Un emo nu vrea să fie ignorat. Un emo nu este, însă, un disperat. Disperarea autentică nu se exhibă teatral. Ea se consumă în singurătate.